joi, 15 aprilie 2010

Basme , compuneri si referate.

Omul de zapada



Ninge, ninge mereu. Fulgi mari plutesc in vazduh si se astern intr-un covor din ce in ce mai pufos. Zapada scanteietoare impodobeste copacii cu ghirlande ce par ca niste stelute argintii.
Iarna cumplita si viscolul framanta lumea. Derdelusul este plin de copii veseli cu obrajii aprinsi. Casele pitite sub caciuli mari si albe de zapada sunt inconjurate de un peisaj mirific.
Iarna este ca o zana alba ce soseste pe meleagurile noastre in sania ei de argint trasa de doi reni. Ca o adevarata razboinica, ea pune stapanire pe pamant.
Cerul este posomorat si trist, iar soarele este prizonier in spatele draperiilor de nori grei si amenintatori. Iarna aseaza peste intinderi o dantela alba stralucitoare, tesuta marunt cu miliarde de carlige si ace.
Covorul moale si pufos de zapada domina pamantul si un om de zapada vegheaza somnul dulce al copiilor care dorm linistiti.
Dimineata, natura este trezita la viata de glasurile zgomotoase ale copiilor zglobii iesti afara sa se joace cu omul de zapada.
In timp ce se jucau copii in jurul omului de zapada, s-au starnit dintr-o data valuri uriase de zapada si ca niste soldati rai ai iernii ii ataca pe copii.
Ca prin farmec, omul de zapada capata viata si ca un parinte protector ii apara pe copii de oamenii cei rai ai iernii .
Totul a durat doar cateva minute, omul de zapada iesind invingator si acum copii danseaza fericiti in jurul lui.
Ei isi vor aduce aminte toata viata de omul de zapada cel magic si in fiecare noapte de iarna vor dormi linistiti, stiind ca sunt aparati de el.

Prietenii din ograda

Este o dimineata frumoasa de mai.
-Cucurigu,cucurigu!da trezirea cocosul.
La scurt timp se trezesc si celelalte pasari din ograda.
-Buna dimineata!raspund ele cocosului.
Incepe agitatia.Toate asteapta pe stapana lor sa le dea de mancare.
In timp ce sa ospatau,zarira la streasina case randunele care adunau paie,crengute pentru noile lor cuiburi.
Celelalte pasari le salute:
-Buna dimineata!Bine va-ti intors.Va asteptam.
-Bine v-am regasit!raspund randunelele.
Gainile le intreaba:
-Cum a fost in tarile calde?
-Bine!dar tot mai placut este aici la voi unde ne-am regasit prietenii.
-Ne-a fost foarte dor de voi!raspund celelalte pasari.Daca vreti veniti sa mancati cu noi.O sa ne simtim atat de bine impreuna.Daca vreti va ajutam sa va construiti casutele. -Multumim de ajutor.Este bine sa fii pintre prieteni.

CIRESARII REFERAT

Ciresarii - volumul I


Acesta îl convinge pe tatăl lui Tic să-l lase în expediţie.Tic se hotărăşte să le facă o surpriză prietenilor săi, cireşarii întâlnindu-se cu ei pe drum. Peste câteva zile cireşarii îşi fac bagajele şi pleacă spre Peştera Neagră.

Tic are un câine pe nume Ţombi.Copilul îşi ia câinele şi pleacă imediat pe urma cireşarilor.Spre seară cireşarii ajung la gura peşterii cu bine,însă Tic s-a rătăcit cu Ţombi într-o pădure.Cu puţin noroc Tic a fost găsit de Ursu.Sora lui Tic, Maria s-a bucurat foarte mult când l-a văzut pe fratele ei.

Dimineaţa,cireşarii se împart în două grupe.Prima grupă era alcătuită din Ionel,Victor,Maria şi Tic care urma să intre în peşteră,iar a doua grupă era alcătuită din Ursu,Lucia şi Dan care trebuie să urce pe coama peşterii.Dacă s-ar întâmpla ceva a doua grupă trebuie să ceară ajutor oamenilor de la o cabană de lângă peşteră.

Aşa că prima grupă a intrat în peşteră cu trei lanterne şi aparetele aduse de Ionel cu care să poată comunica cu cei de afară.Ajunşi într-un salon toţi cei din peşteră au rămas uimiţi de frumuseţea stalagmitelor şi a stalactitelor.La primul lac din peşteră cireşarii au făcut o luntre cu care au trecut toate lacurile pe care le-au întâlnit.

După harta veche,peştera se termină la al treilea lac,dar Victor se încăpăţânează şi vrea să vadă dacă peştera nu continuă după lac.Victor se urcă în luntre,şi pleacă spre capătul peşterii.Acolo el găseşte o nouă peşteră şi îi duce pe toţi în acea peşteră, dar când a trecut Tic,Victor l-a luat pe copil dar luntrea şi Ţombi au căzut într-o cascadă.Tic a suferit foarte mult findcă l-a pierdut pe Ţombi.

Cei trei cireşari aflaţi pe un deal deasupra peşterii sunt îngrijoraţi deoarece nu au primit nici un mesaj de la ceilalţi cireşari.A doua grupă au început să exploreze noua peşteră şi şi-au dat seama că în peşteră au mai trecut doi oameni.Tic s-a băgat într-o crăpătură şi a găsit barca de cauciuc a vânătorului Petrăchescu din satul lui.

Peste câteva ore,Ionel a fost răpit de cei doi oameni care au trecut prin peşteră.Era chiar Petrăchescu şi un bărbos.Aceştia l-au bătut pe Ionel,dar copilul a scăpat de cei doi oameni prefăcându-se că şi-a rupt piciorul.Ionel a fost găsit de cireşarii din peşteră.El le-a spus că unul din oameni este Petrăchescu şi că era înarmat şi periculos.

Cireşarii au ajuns în sfârşit la capătul peşterii,dar drumul era blocat.Ei s-au pregătit pentru a-l înfrunta pe Petrăchescu.Din fericire Ursu a ajuns înaintea vânătorului şi i-a tras pe Ionel,Maria şi Tic deasupra peşterii unde erau salvaţi.Victor nu a mai avut timp să fie tras de Ursu deasupra peşterii,aşa că s-a ascuns într-o scobitură din pereţii peşterii pentru că venea Petrăchescu.

Vânătorul l-a văzut pe Victor şi a tras câteva focuri de armă spre el. Petrăchescu şi-a dat seama că el avea gloanţe oarbe în pistol aşa că a fugit înăuntru în peşteră pentru a se salva.Victor nu a păţit nimic aşa că toţi cireşarii au fost salvaţi.

Petrăchescu şi bărbosul au fost prinşi se către oameni şi băgaţi la puşcărie.Ţombi a fost găsit de nişte colegi de şcoală ale cireşarilor pe nume Sergiu şi Pompilică.Povestea cireşarilor în Peştera Neagră a fost povestită în toată ţara
Ciresarii - volumul II


El s-a hotărât s-o privească de mai aproape,dar fata l-a observat aşa că Tic a renunţat la planul său.Copilul a poreclit-o „fata în alb”.Tic a aflat că pe fata în alb o cheamă Laura şi că ea se află în vacanţă la bunica ei care este foarte severă.

Ursu se pregătea pentru un meci foarte important de box.El se antrena foarte mult.Din fericire Ursu a câştigat meciul dar foarte greu.La meci,Tic a văzut-o pe Laura pentru ultima dată fiindcă ea a dispărut imediat după meci.
Cireşarii au aflat că fata în alb a fost răpită de trei oameni şi a fost dusă în Castelul Vulturilor.Acolo ea a fost închisă într-o încăpere.

Cireşarii nu ştiau unde se află castelul.Ei credeau că acest castel se află la nişte ruine din apropierea oraşului,aşa că au început căutările.Ei n-au găsit castelul la ruine,în schimb au găsit un document.vechi de mai bine de trei sute de ani.Ei au descifrat documentul care era scris în alfabetul chirilic.Cu ajutorul lui Victor care s-a întors din Austria,cireşarii au aflat că drumul spre castel le va fi arătat de un pom strâmb de pe o colină din oraşul Şoimeni.

Ziua următoare ei au pornit spre Şoimeni.Ajunşi acolo ei au găsit în locul pomului o biserică construită exact după forma pomului.Ei s-au luat după umbra lăsată de biserică.Cireşarii au căutat gaura unde putea fi ascunsă intrarea în castel şi au găsit-o într-un munte.Ei au intrat în gaură şi au descoperit un tunel care ducea spre castel.

Însă tunelul avea o grămadă de capcane,dar cireşarii au scăpat cu bine. Ajunşi la capătul tunelului cireşarii au descoperit Castelul Vulturilor.După ce le-au trecut emoţiile ei au intrat în castel unde au descoperit o încăpere care avea pe pereţi tot felul de arme decorate cu pietre preţioase.După mai multe căutări ei au găsit două tunele diferite care duceau spre inima castelului.Tic a intrat în primul iar Victor a intrat în al doilea.

La capătul tunelului în care a intrat Victor a găsit încăperea în care se afla fata în alb.El a scos-o din încăpere şi a vrut s-o ducă la ceilalţi cireşari dar Victor şi Laura au căzut într-o capcană.Când Tic a ajuns la capătul tunelului în care a intrat a descoperit încăperea în care se aflau cei trei oameni.Aceştia l-au prins pe Tic şi l-au ţinut legat crezând că este un hoţ.

Victor şi Laura au fost salvaţi de Ursu.Cei trei oameni au aflat de la Tic că mai sunt şi alţi copii cu el.Întâlnindu-se cu ei,cireşarii le-au arătat celor trei oameni unde se află comoara.Tic a fost eliberat de căutătorii de comori aşa că toţi s-au întors fericiţi acasă.
Ciresarii - volumul III


Este din nou vacanţa de vară.Toţi copiii sunt fericiţi fiindcă vacanţa mare a sosit.Fiecare cireşar este la casa lui.Verişoara lui Dan,Ioana i-a invitat pe cireşari să-şi petreacă vacanţa la bunica ei.Singurul bucuros de acestă propunere era Tic.Ceilalţi cireşari nici nu voiau să audă de această propunere.

Maria trebuie să vină şi ea la bunica Ioanei deoarece nu poate să-l lase singur pe frăţiorul ei,Tic,într-un oraş străin fiindcă băiatul se poate pierde sau i se poate întâmpla ceva.

Cei trei cireşari împreună cu verişoara lui Dan,Ioana au plecat spre oraşul „D” care era foarte renumit pentru bâlciul său care se ţine o dată pe an. Acolo,cireşarii au întâlnit-o pe bunica Ioanei care era foarte severă,ca o profesoară.Copiii trebuie să fie prezenţi la ora fixă la masă.Dacă nu vor fi prezenţi ei vor fi certaţi de bunica Ioanei.

Prima zi,cireşarii au plecat împreună cu Ioana la renumitul bâlci.Acolo ei au văzut tot felul de culori şi de lumini.Tic s-a ataşat foarte mult de un joc numit „Roata norocului” unde trebuie împinsă o şipcă.La orice număr la care se opreşte şipca este un premiu.Tic a tras de foarte multe ori dar nu a câştigat decât lulele negăurite şi iepuraşi din gips.El şi-a dat seama că proprietarul „Roţii norocului” trişează.

A doua zi,bunica Ioanei i-a dus pe copii la muzeul din oraş.Tic s-a despărţit de ceilalţi şi s-a dus într-o încăpere unde a văzut nişte statui foarte valoroase numite „tanagrale”.Bunica Ioanei,Ioana şi cireşarii nu au mai putut vedea tanagralele deoarece acestea au fost furate.Cei trei cireşari se confruntau din nou cu o aventură.Ei i-au chemat şi pe ceilalţi cireşari: Victor,Ionel,Lucia şi Ursu.

Tic le-a arătat tuturor cireşarilor bâlciul din oraş.Unii dintre copii au şi jucat la „Roata norocului” dar n-au câştigat nimic deosebit.Tic vrea cu orice preţ statuia lui Fradaburidi.Copilul şi-a făcut un plan ca să fure statuia dar n-a spus nimănui.

În timp ce se plimba prin parc,Tic a văzut într-o grădină ceva strălucitor,dar nu erau decât nişte cărămizi şi o păpuşă.Într-o zi,cireşarii s-au dus la circ unde au cunoscut un tânăr atlet.Un echilibrist pe nume Torenzo l-a provocat pe Ursu la luptă.Ursu a acceptat provocarea şi l-a învins cu greu pe Torenzo.

Într-o zi,cireşarii au aflat şmecheria pe care o folosea proprietarul „Roţii norocului”.Ei trebuiau să întoarcă cuiele de pe şipcă în sens opus.Victor i-a oferit acest serviciu lui Ursu.Tic era foarte fericit fiindcă putea câştiga statuia lui Fradaburidi pe drept.


A doua zi cireşarii s-au dus în bâlci,iar Ursu a întors foarte rapid cuiele în sens opus.Cireşarii au început să joace la „Roata norocului” şi au câştigat premii foarte frumoase şi scumpe.Proprietarul „Roţii norocului” era foarte nervos fiindcă cireşarii au câştigat toate premiile de valoare.
Tic era foarte mâhnit deoarece nu a putut câştiga statuia lui Fradaburidi. Copilul a furat statuia cu ajutorul unui lasou.Fiind foarte inteligent,Victor a doscoperit în ultimul moment unde se găseau tanagralele.Ele erau chiar în premile câştigate de cireşari.Astfel enigma tanagralelor a fost descoperită.
Ciresarii IV - Constantin Chirita


La un concurs de schi,Maria a ieşit pe primul loc.Victor ar fi trebuit să câştige concursul,dar a fost lovit cu un bulgăr de un copil şi şi-a pierdut echilibrul.Într-o zi,Dan a fost prins şi a fost ţinut de către nişte copii deoarece a spus că este un cireşar adevărat.După câteva ore,Dan a fost salvat de către Ursu.

Fiindcă era foarte periculos,cireşarii s-au hotărât să plece într-un oraş pe nume Mitiş.Ei l-au întrebat pe un cabanier pe unde trebuie să meargă ca să ajungă în oraş.Acesta le-a arătat pe o hartă drumul pe unde trebuie să o ia.Pentru a ajunge în oraş ei trebuie să trecă într-un loc foarte periculos numit Şaua Mare. Cireşarii au plecat spre Mitiş.

Când ajung într-o vale,pe cireşari îi prinde un viscol foarte puternic determinându-i pe cireşari să se adăpostească în zona unei stâne părăsite. Ei erau urmăriţi de o haită de lupi.Toţi din cei şapte copii erau foarte speriaţi.La uşă a rămas de pândă Ursu.Ceilalţi cireşari s-au culcat fiindcă erau foarte obosiţi.

Dimineaţa,Victor la văzut pe Ursu mort de oboseală deoarece s-a luptat cu lupii.El i-a tăiat piciorul unuia din lupi.Cireşarii s-au hotărât să plece din adăpostul bântuit de lupi.Dar înainte de a pleca ei i-au omorât pe lupi.Cireşarii nu mai puteau ajunge la Mitiş din cauza viscolului,aşa că s-au hotărât să ajungă la cabana „Izvoarele”.

Mergând pe o potecă,Victor a descoperit un tunel prin care cireşarii au ajuns la o cabană numită „Coştila”.Ei au găsit acolo locuri în care să doarmă şi saltele cu care au aprins un foc.Cercetând cabana,Victor a descoperit în vârful unui munte cabana mult căutată: „Izvoarele”.Ursu şi Victor s-au hotărât să se ducă la cabană să dea un telefon pentru a chema ajutoare.

În cabană se aflau trei oameni: cabanierul numit Paul Bălan,Liviu Iordan şi Ion Petric.Aceştia s-au purtat foarte urât cu cei doi cireşari.Ursu a văzut că firul telefonului este tăiat aşa că nu a mai insistat să ceară ajutoare. Victor şi Ursu s-au ales doar cu patru saltele pentru foc.

Tic s-a hotărât să se ducă la cealaltă cabană şi să fure ceva mâncare deoarece cireşarii nu mai aveau ce să mănânce.Ajuns la cabană,Tic nu a intrat înăuntru,ci a intrat în magazie.Acolo a găsit foarte multă mâncare şi băuturi. Copilul a furat împreună cu Ţombi tot ce au găsit.Cireşarii de la cabană s-au bucurat foarte mult fiindcă aveau ce să mănânce,dar ştiau că cei trei oameni se vor întoarce şi se vor răzbuna.

Oamenii de la cabană s-au hotărât să se răzbune pe cireşari.Liviu Iordache avea un pistol cu care putea să omoare pe oricine.Cireşarii s-au pregătit pentru atac foarte mult.În timpul atacului cei trei oameni au luat ostatic pe Tic, dar Ursu l-a salvat pe copil.Oamenii au fost bătuţi foarte tare de Ursu până au sosit ajutoarele.
Cocosatul de la Notre-dame


Cocosatul de la Notre-dame - Fiind considerat monstru , oamenii il urau precum si el pe ei . Acesta era surd , choir si schiop . Intr-o zi , la Paris , pe data de 6 ianuarie 1482 , fiul cel mare al lui Ludovic al XI-lea , regale s-a casatorit cu margarita de Flandra si dupa cateva zile toata populatia era in miscare fiind trei locuri unde acestia putura sarbatori : in Piata Parlamentului , Palatul Justitiei si capela Braque .

Cocosatul de la Notre-dame - Se hotari astfel sa mearga si cocosatul Quasimodo la palatal Justitiei pentru a vedea reprezentarea unei piese biblice autorul acesteia fiind Pierre Gringoire .

Din pacate pentru el , piesa a fost un esec , si in locul acesteia cocosatul distra oamenii cu fata si cu cocoasa lui . Astfel Gringoire nu primi nici un ban , neavand un loc unde sa doarma si fara mancare .

Si merse el ce merse ajungand la Piata Grevei . Acolo , o boemina foarte frumoasa dansa cu capra sa distrand oamenii . Dupa terminarea programului , ea lua capra si porni spre locuinta sa . Gringoire , neavand ce face , o urmari . dar ceva ciudat se intampla . Cand Pierre merse mai in spate pentru ca boemina san u il vada , auzi strigatul ei si vazu cum Quasimodo voia sa o rapeasca neputand face nimic .

Din fericire un grup de soldati condusi de Phoebus auzira galagie si o salva pe mica fata , aceasta disparand . Pierre Gringoire pierzand-o din vedere , se plimba prin toate partile . Deodata, un schiop , un orb si multi oameni cu probleme il inconjura si il duse la rege . acestia se dovedira a fi haimanale , iar autorul piesei calc ape proprietatea acestora .

Gringoire fu condamnat de rege la spanzuratoare , dar printr-o minune apoi salvat de mica boemina pe nume Esmeralda luandu-l de sot . Aceasta nu-l iubea si il luase de ot pentru a-l salva . Esmeralda avea pealtcineva la inima ; pe Phoebus . Pe cand ziua dansa cu capra sa la Piata Grevei cineva o privea cu ura . Acesta era arhiepiscopul Claude Frolle . El o privea asa deoarece a ajuns sa o iubeasca , iar pentru arhiepiscop era interzis .

Dar mai era cineva ce se indragostise de Esmeralda ; Quasimodo , cel ce voia sa o rapeasca . Din pacate , micuta boemiana nu simtea nimic pentru cei doi , dar il iubea nespus pe Phoebus .

Intr-o seara cei doi isi dadura intalnire la o cabanuta arhiepiscopul urmarindu-i . Pe cand ei isi declarau dragostea , Claude Frolle il impusca pe Phoebus , Esmeralda lesinand . Cand au descoperit crima ce au avut loc , au crezut ca boemiana este vrajitoare si l-a omorat pe Phoebus fiind condamnata la spanzuratoare .

Miraculos , ea a fost salvata de cocosatul Quasimodo ce a inchis-o la azilul din biserica Notre-Dame . Haimanalele au hotarat sa se duca la biserica sa o elibereze pe Esmeralda . Spre dezamagirea lor , nu au reusit , ba chiar majoritatea au murit . dar Pierre Gringoire impreuna cu arhiepiscopul au scos-o , Pierre fugind cu capra , iar arhiepiscopul cu fata .
SINGUR PE LUME
De opt ani, Remi traieste la buna mama Barberin la Chavarron, in masivul central, dar atunci cand sotul acesteia, Jerome, zidar la Paris, revine acasa ranit (in urma unui accident) si ruinat, copilul afla ca mama Barberin nu este mama sa adevarata si ca, de fapt, este un copil abandonat. Ca sa supravietuiasca, Barberin (Jerome) va vinde mai intai vaca Roussette si apoi il inchiriaza pe Remi pentru 40 de franci unei trupe de actori ambulanti conduse de un anume Vitalis.

Acesta da reprezentatii cu cainii sai savanti, Capi, Dolce si Zerbino si cu maimuta Joli-Coeur pentru a-si castiga existenta. In timpul unei reprezentatii la Toulouse, Vitalis este arestat si inchis pentru doua luni.

Remi se trezeste singur cu animalele si este invitat de doamna Mulligan si de fiul sau paralizat Arthur, un tanar englez bolnav, care calatoreste cu mama sa la bordul Lebedei, o ambarcatiune amenajata pentru croaziere.

Lui Remi i-ar placea sa ramana cu ei, dar cele doua luni au trecut si Vitalis isi reia drumul cu trupa sa. In timpul unei furtuni de zapada, doi dintre caini sunt ucisi de lupi si maimuta moare.

In drum, el il intalneste pe Mattia, la ingrozitorul Garrofoli - hot de copii si sef al unei bande de falsi infirmi.

Apoi, la Paris, Vitalis moare de frig si Remi este primit la un gradinar din Gentilly, care are doi baieti si doua fete, dintre care una, Lise, este muta. Remi se indragosteste de Lise, care sta la capataiul lui mai multe zile, in timpul unei congestii pulmonare. Remi si Capi raman la gradinar pana cand acesta este inchis. Fratii si surorile sunt separati.

Trezindu-se singuri, Remi si Capi trebuie sa-si castige existenta si-si reiau meseria de actori ambulanti.

Ei se reintalnesc cu Mattia, care l-a ucis pe Garrofoli pentru a evada si care va deveni pentru Remi ca un frate. Fiind un bun muzician, el intra in trupa.

Ca sa supravietuiasca, Remi merge sa-l viziteze pe unul din fratii Lisei si il inlocuieste ca miner. Intr-o zi mina este inundata, dar Remi si alti cativa gasesc o punga cu aer si supravietuiesc sub pamant paisprezece zile. In cele din urma sunt salvati.

Remi si Mattia cumpara o vaca pentru mama Barberin si aceasta ii povesteste lui Remi ca un barbat a venit sa-l caute pentru a-l duce la adevarata sa familie. Remi, Mattia si Capi pleaca atunci la Paris pentru a-l cauta pe Barberin, dar acesta este mort si cei doi copii si cainele trebuie sa plece in Anglia.

Aici, sunt dati familiei Driscoll, care pretind a fi parintii lui Remi, dar care, de fapt, sunt niste tainuitori. Remi, Mattia si Capi raman la ei pana in ziua cand Mattia aude o discutie intre dl Driscoll si unchiul lui Arthur Mulligan, dl James Mulligan. Acesta din urma vrea sa-l ucida pe Arthur pentru a putea fi el mostenitorul familiei.

Dupa ce este aruncat in inchisoare pe nedrept, Remi fuge cu un vapor in Franta impreuna cu Mattia si Capi. Apoi, strabatand toate fluviile in cautarea dnei Mulligan si a lui Arthur, ei ii regasesc in Elvetia impreuna cu Lise, care isi recapatase graiul.

Doamna Mulligan ii destainuie lui Remi ca este fiul ei. Luat chiar de la nastere de langa mama sa, lady Mulligan, de unchiul sau, James Mulligan, care dorea mostenirea fratelui sau mort, Remi a fost dat lui Jeroboam Driscoll, care fusese platit sa-l faca sa dispara. Dar Driscoll l-a incredintat pe Remi cuplului Barberin.

Anii au trecut si Remi s-a casatorit cu Lise, au avut un copil si s-au mutat in Anglia. Mattia a devenit un mare muzician.
CUORE
Inima de copil
Aceasta carte este istoria unui an de scoala scrisa de un elev de clasa a III-a a unei scoli din Italia.Acest copil isi nota intr-un caiet in fiecare zi tot ce vedea si simtea el, tinea un jurnal personal dupa care tatal lui la sfarsitul anului a scris o carte .

Cartea este impartita pe luni si zile.
Prima povestire incepe pe 17 octombrie , zi in care incepea scoala. Enrico incepe anul scolar la scoala Baretti unde mama lui il inscrie in clasa a III-a. Copilului ii era teama de noul profesor, pentru ca la ei in fiecare an se schimba profesorul.Frica copilului a fost neintemeiata deoarece noul professor era un om bun .In una din zilele care au urmat s-a petrecut urmatoarea intamplare un copil de clasa a II a a salvat un copil din clasa I-a care era sa fie calcat de un automobil .El nu a reusit sa se mai salveze a fost calcat pe picior si a ajuns la spital .

Desi incepuse anul scolar, in clasa a venit un nou coleg dintr-o alta localitate din Italia .In clasa lui desi incepuse anul scolar a venit un copil nou dintr-o alta localitate din Italia.Din toata clasa, Enrico il place foarte mult pe Derossi care este cel mai destept din clasa, pe Garrone care este mai mare decat restul elevilor pentru ca a fost 2 ani bolnav,pe Coretti, al carui tata este negustor de lemne .Garrone era un foarte bun coleg, el lua apararea celor mai mici si neajutorati.

La sfarsitul fiecarei luni, profesorul le spunea cate o istorioara. Prima s-a numit Micul Patriot si era vorba despre un copil vandut de parinti unor circari . Acestia l-au batut, l-au infometat, insa copilul a reusit sa scape . Pe vaporul cu care se intorcea acasa a intalnit oameni darnici care i-au dat bani de pomana . Apoi acei oameni s-au imbatat si au vorbit urat si de rau despre tara lui Italia . Copilul s-a suparat foarte tare si le-a dat banii spunandu-le ca nu primeste de pomana de la cei care ii ponegresc tara .

Luna Noiembrie incepe cu povestea unui mic cosar care a pierdut banii pentru care muncise si fiindu-i frica sa se intoarca acasa cu mina goala s-a oprit in fata unei scoli de fete plangand amarnic . Fetele au iesit in pauza si au strans bani sa-l ajute .O alta intamplare din aceasta luna a fost aceea cand fiul unui om bogat Carol Nobis l-a jignit pe un coleg sarac Betti facandu-i tatal calic.Tatal lui Carol l-a auzit si l-a pus pe fiul lui sa-si ceara iertare ,iar el i-a strans mana lui Betti.

Tot in aceasta luna Enrico a primit vizita profesoarei fratelui lui si o scrisoare de la tatal lui . In luna Decembrie Enrico a primit vizita unui coleg Garoffi pe care copii il porecleau negustorul, deoarece era foarte zgarcit si facea negot cu tot felul de lucruri. Avea o colectie de timbre . Cel mai mult tinea copilul la colectia sa de timbre de care nu se despartea niciodata.Intamplarea a facut ca atunci cand a sosit prima ninsoare si copii se jucau cu bulgari de zapada, Garoffi a lovit un batran in ochi cu un bulgare, i-a spart ochelarii si l-a ranit .Baiatul si-a recunoscut fapta, l-a vizitat pe batran acasa, si in semn de iertare a vrut sa-I daruiasca nepotului batranului albumul cu timbre.Vazand aceasta batranul impresionat i-a inapoiat albumul si i-a mai dat si doua timbre straine .

Istorioara povestita in aceasta luna de profesor se chema Scriitorasul florentin .Guido un copil din clasa a IV-a, isi ajuta tatal fara stirea acestuia scriind toata noaptea adresele abonatilor unui ziar pe bucatele de hartie. Muncind noaptea copilul a inceput sa invete mai prost pentru ca nu mai avea timp suficient.Tatal lui il mustra zilnic pana intr-o zi cand afland ce facea fiul sau noaptea si- a cerut iertare de la el .

In luna Ianuarie copiilor li s-a schimbat profesorul cu un suplinitor pentru ca profesorul lor s-a imbolnavit. Acesta era un professor foarte bland si bun si din aceasta cauza copii il suparau, fiind neascultataori.Cel care i-a pus la punct a fost Garrone.Enrico a mers intr-o zi in vizita la Stardi, iar dupa vizita i-a spus tatalui sau ca il respecta pe Stardi , dar mai mult il respecta pe Precossi,pentru ca desi tatal acestuia s-a apucat sa bea si il bate,ii rupe cartile ,ii arde caietele copilul nu se plange niciodata, ba mai mult isi apara tatal.

In acea saptamana Enrico a primit vizita a trei copii,Derossi, Coretti si micul cocosat Nelli,fusese invitat si Precosi insa tatal lui nu l-a lasat.De la copii a aflat ca tatal lui Crossi se intoarce acasa dupa 6 ani de stat in America.La scoala , a avut loc comemorarea regelui Victor Emanuel ( primul rege al Italiei unite ) mort de 4 ani.Toti copii au fost seriosi mai putin Franti care era cel mai rau copil din clasa. Pentru purtarea lui urata profesorul l-a gonit din scoala.

In aceasta luna profesorul le-a povestit copiilor isoria Micului tobosar sard. In istorioara se spunea ca 60 de soldati italieni au fost inconjurati de austrieci intr-o casa parasita de pe un deal.Capitanul soldatilor a rugat tobosarul ( un copil .
CIUBOTELELE OGARULUI
De unde avea Iepurele doi galbeni, nici eu nu stiu! Dar povestea spune ca, intr-o toamna, el pornise spre un iarmaroc vestit. De mult se gindea Iepurele ca i-ar sta bine cu o palarie alba ca pana de paun si cu o scurteica verde, dar nu pentru asta se grabea el spre iarmaroc, ci ca sa-si cumpere ceva pentru incaltat, ca era descult.

Incepusera ploile de toamna, vintul imprastia frunzele pe poteci si frigul prinse sa-l stringa de picioare. De aceea, isi infunda palaria veche pana peste urechi, isi strinse zabunul pe trup si iuti pasul, ca sa ajunga mai repede la iarmaroc. Si cum mergea Iepurele uitindu-se cand in dreapta, cand in stinga, ciulind urechile la orice fosnet, iata ca mai spre seara se intilni pe o poteca cu Ogarul. . . Ogarul era gras, voinic, imbracat intr-o suba calduroasa si purta in picioare niste ciubotele nou-noute...

Dupa ce-si dadura binete, ca doi calatori de treaba, o pornira impreuna prin desisul padurii. Iepurelui i se scurgeau ochii dupa ciubotelele Ogarului; pentru ca tare mai erau frumoase, iar lui ii era strasnic de frig la picioare! — Cit ai dat pe incaltari? intreba sfios Iepurele.
— Doi galbeni, cit sa dau! ii raspunse fudul Ogarul.
— Ma duc si eu la iarmaroc — adauga Iepurele — sa-mi cumpar ciubotele.
— Pai, tot acolo merg si eu, am treaba cu un negustor...

Ciubotele se gasesc cite vrei, numai bani sa ai!
— Am doi galbeni, sopti Iepurele. Ogarul nu spuse nimic, ci isi rasuci virful mustatilor ca si cum lui nu i-ar fi pasat citi bani are Iepurele. Si au mers ei asa, au mers, pana s-a intunecat de-a binelea. Drumul nu-l mai vedeau bine. O ploaie rece si deasa se abatu in calea lor, de-i dirdiiau bietului Iepure dintii de frig.
— Uite ce zic eu, cumetre, vorbi Ogarul. Te vad descult... Si apoi e noapte si frig... Mai ai si bani la dumneata... Bani am si eu ... si cine stie cu cine ne putem intilni, ca padurea e plina de tilhari... Iepurele ciuli urechile, isi strinse mai tare zabunul, ca sa simta banii ce-i avea intr-un buzunaras la piept.
— Si ce-i de facut atunci? intreba el.
— Pai, de ce sunt pe lume hanuri?... Pentru vreme de noapte, pentru adapost... E pe aproape hanul Ursului... Eu zic sa tragem la el, dormim si pornim miine dimineata . . . Poate pana atunci mai sta si ploaia. Iepurele nu avu incotro si—l asculta pe Ogar. Scuturindu-si luleaua de usa hanului, Mos Martin ii primi tare bucuros:
— Ce vreme rea! Nu te-ar lasa inima sa lasi pe cineva afara!... Hei, si dumneata. mai esti si descult... Treci colo langa foc, de-ti mai incalzeste picioarele! Iepurele se apropie zgribulit de vatra. In afara de ei si hangiu nu mai era nimeni in han. Mos Martin iesea din cand in cand afara si se uita de-a lungul drumului, sa va.da daca nu cumva se mai indreapta spre hanul lui niscaiva calatori.
— Eu. zic sa cerem ceva de mancare — sopti ogarul — si udatura.
— Cere dumneata, cumetre. Mie nu mi-e foame... Si apoi nu a,m nici un maruntis. Ca daca schimb un galben, ramin toata iarna descult.
— Hei, ce ciudat mai esti, cumetre!... Dar cine ti-a cerut, ma rog sa-ti schimbi galbenii... Pentru plata am eu bani destui... Ca doar nu ma voi lacomi la un sarac ca tine... Si intorcindu-se Mos Martin in han, Ogarul spuse:
— Ei, Mos Martine, da-ne ceva de imbucat si de baut...
— Am niste placintele...
— As manca si eu din ele!
— Am friptura, faguri de miere, si vin de stafide . . .
— Da-ne de toate si din toate, cumetre, spuse Ogarul lin-gindu-si buzele. Mos Martin isi puse sortul pe dinainte, ca un hangiu adeva­rat ce era, si prinse a aduce bunatatile. Ogarul incepu sa in­ghita cu lacomie bucata dupa bucala. Iepurele se rusina si abia-abia gusta si el o bucatica de placinta cu varza. Si poate n-ar fi gustat deloc daca nu l-ar fi poftit Ogarul.
— Maninca, cumetre, ca de la dumneata maninci. Ogarul parca nu mancase de o luna, asa-i trosneau falcile si-i umbla limba in gura. pana sa-si fumeze Mos Martin luleaua, Ogarul manca toata mancarea din han. La urma ceru o cana cu vin de stafide, pe care o bau pe nerasuflate. Iepurele se uita mirat. Se minuna si Mos Martin.
— Mai, mai, inca n-am vazut un drumet mai flamind ca dumneata. Sa-ti fie de bine, Ogarule. .. Si acum, vorba aceea: "Frate, frate, dar brinza-i cu bani" . . . Ati mancat si baut nu­mai bine de doi galbeni. Ogarul prinse a se cauta prin buzunari. Cauta prin buzunari la pantaloni, cauta la suba, dar degeaba cauta: nu avea nici un ban. In cele din urma, spuse Iepurelui:
— Plateste, dumneata, cumetre!
— Cum, sa platesc? Asa ne-a fost vorba?
— Plateste, ca am uitat punga acasa. Iti dau eu banii la iarmaroc. Am sa ma imprumut la un prieten negustor...
— Cum? ... Vai, ce sa ma fac?! Sa ramin descult? Ogarul incepu sa rida pe sub mustati. Mos Martin isi iesi din fire.
— Mie sa nu-mi umblati cu de-astea. Platiti, ca altfel am eu ac de cojocul vostru ...
— El m-a poftit .si la han, ei m-a poftit si la masa, spuse chicotind Ogarul. El sa plateasca.
— Nu-i adevarat, Mos Martine. Eu n-am mancat mai nimic. Vine iarna si, daca platesc, ramin descult...
— Ei, ca doar n-oi incalta eu toti descultii din lume! Ca a mancat si baut Ogarul e drept, dar lucru curat aicea nu-i. . . Acum imi dau eu seama ce fel de musterii mai sunteti! V-ati sfatuit sa-mi faceti paguba... Si Mos Martin apuca un ciomag pa care il tinea pitit dupa usa pentru asemenea calatori si il ridica spre Ogar. Ogarul il arata pe Iepure. Iepurele, vazind ciomagul, incepu sa tremure de frica. Si de voie, de nevoie, scoase din buzunar basmaluta in care avea legati cei doi galbeni si plati ursului. Mos Martin se uita la ciubotelele Ogarului, apoi la picioarele goale ale Iepurelui, mirii ceva si lua galbenii. Ogarul isi sterse musta­tile, se culca si adormi fara grija.

Mos Martin vazind ca nu mai vine nimeni la han se duse si el in odaia lui sa se intinda pe o lavita. Numai Iepurele nu se culca. Cum putea sa doarma? Ramasese fara bani... Si de-afara vintul se auzea mai furios si ploaia batea in ferestre. De necaz, Iepurele incepu sa planga pe infundate... Cum de se lasase pa­calit de Ogar. Ofta si se gindea ca in curind va veni iarna. Vor fi viscole si zapezi- mari... va fi mult mai frig, iar el va umbla zgribulit si descult ... Ogarul sforaia intr-o odaie, Mos Martin in alta, numai pe bietul Iepure nu-l prindea somnul. Si a stat Iepurele, a stat, pana la miezul noptii. Si s-a tot gindit si razgindit, ce sa faca, ce sa drea.ga? Parca vedea cum desfacuse basmaluta si daduse lui Mos Martin banii. . . Cum ursul statuse o clipa pe ginduri, uitindu-se cand la ciubotelele ogarului, cand la picioarele lui, de parca ar fi voit sa-i spuna, ceva. Ce anume? Deodata, in mintea Iepurelui se facu lumina, isi sterse lacrimile si intra in odaia Ogarului. Ciubotelele erau puse langa soba sa se usuce. Nu mai statu pe ginduri. .. Incalta ciubotelele Ogarului, pasi incet, iesi din han si tine-o baiete tot intr-o fuga. "Mi-am facut singur dreptate", se gindea iepurele, afundindu-se tot mai mult in padure si-n noapte.

Spre ziua, se trezi Ogarul si voi sa se incalte. Dar ia ciubotelele de unde nu-s! Mos Martin, ivindu-se in prag, dadu, razand din umeri. Ogarul nu mai zabovi la han, ci porni sa-si caute incaltarile. Se cunosteau bine urmele din noroi si incepu Ogarul a fugi si a fugi pe urmele Iepurelui. La inceput ii venea tare greu, el era gras, de-abia se misca, da-ncet ul cu incetul, prinse a se subtia la alergatura. Nu dupa multa vreme il zari pe Iepure pe un deal. Tine-te dupa el! Au fugit, au tot fugit prin padure, peste ogoare, peste dea­luri, hat in zare. Ogarul gifiia si se subtia, Iepurele tot mai sprinten se facea. Trecu toamna, trecu iarna, veni primavara, apoi veni si vara si fuga lor nu mai contenea. Se zice ca pe Iepurele din poveste Ogarul nu l-a putut prinde. Dar, de atunci, cum vede Ogarul un Iepure, cum se ia dupa el, cu gind sa-l prinda si sa-l descalte
COLT ALB
Doi oameni, Bill şi Henry, porniţi într-o uriaşă aventură, aflaţi în ţinutul care se învecinează cu cercul polar, numit "sălbaticul Wild", trec printr-o situaţie disperată. Rămânând doar cu trei cartuşe, ei trebuie să facă faţă atacului unei haite de lupi, care înnebuniţi de foame băgaseră frica în câinii legaţi în ham, care trăgeau o sanie făcută din scoarţă groasă de mesteacăn, sanie în care se afla coşciugul lordului Alfred , care-şi găsise sfârşitul prin acele ţinuturi. Singurul mod de apărare împtriva agresorilor, din ce în ce mai numeroşi, era menţinerea în permanenţă, începând cu lăsarea serii, a unui foc puternic, lupii fiind îndepărtaţi de cioturile sau tăciunii aprinşi, aruncaţi asupra lor. Cu timpul, cercul din jurul focului se strângea, câinii căzând pradă lupilor. Şi Bill avusese aceeaşi soartă, când ieşise din raza focului pentru a îndepărta, cu singurul cartuş pe care-l mai avea ceata hămesită.
După moartea lui Bill, Henry trebui să facă singur faţă invadatorilor, timp de mai multe nopţi. Ameninţat de colţii fiarelor, acesta lărgi focul şi se ghemui în mijloc, spre disperarea haitei.
Henry va scăpa cu viaţă, căci o dată cu venirea zorilor se auziră glasurile oamenilor veniţi să ridice sicriul, pe care acesta, după dispariţia lui Bill, avusese grijă să-l ridice într-un copac, pentru a nu cădea pradă lupilor.
În următoarele patru părţi ale romanului ( cartea are 5 părţi, iar fiecare parte este alcătuită din 5-6 capitole ), scriitorul ne va introduce în lumea lupoaicei Kiche (cea care se apropia cel mai mult de cercul de foc al lui Henry ) ca mai apoi, după ce va da viaţă la "cinci ghemotoaice vii", atenţia să se concentreze asupra puiului cenuşiu, numit de un indian Colţ Alb.
Din momentul ieşirii din vizuină, va începe marea aventură a vieţii lui. Prins de indianul Castor Cenuşiu, Colţ Alb a trăit în tabăra indienilor de pe fluviul Mackenzie într-o permanentă încordare, ameninţat de colţii tuturor câinilor şi mai ales ai lui Lip-Lip, şeful haitei, dar şi de mâinile oamenilor.
Din cauza foametei, dar şi ca urmare a datoriilor făcute de Castor Cenuşiu, acesta îl va vinde lui Smith Frumosu, în Fort-Yuko, loc unde căutăorii de aur, din 1898, erau în număr mare.
Bătut în duşmănie de Smith Frumosu, Colţ Alb îşi potolea ura faţă de acesta, ucigând fără cruţare orice câine care era introdus în cuşcă. În urma unor pariuri, în cuşca lui Colţ Alb fu introdus un buldog fioros, pe nume
Cherokee. Sfârşitul lui Colţ Alb era aproape, dacă nu interveneau doi străini (Weedon Scott şi Matt) care, ameninţându-l şi lovindu-l pe Smith Frumosu, pun capăt oribilei scene. De acum "se vor ivi pentru Colţ Alb zorii unei vieţi noi, de o frumuseţe necunoscută".
Cumpărat de judecătorul Weedon Scott, Colţ Alb îl va însoţi pe acesta, mai întâi, la San Francisco şi apoi la Sierra Vista, la proprietatea
acestuia. Tratat cu blândeţe, instinctele de fiară i se domolesc. În curând, Colţ Alb va câştiga încrederea celor din jur. El va fi acela care va salva stăpânul în două situaţii : când judecătorul căzuse de pe cal, alertându-i familia
, şi când Jim Hall, un condamnat pe viaţă din San Quentin, evadează şi pătrunde în casa
judecătorului pentru a-l omorî.
În urma atacului asupra condamnatului, Colţ Alb se va alege cu trei coaste rupte şi cu un picior frânt. După o lungă perioadă petrecută în strânsoarea ghipsului, Colţ Alb îşi recunoaşte urmaşul, unul din jumătatea de duzină ai căţeluşei Collie.
AMINTIRI DIN COPILARIE
De aceea, "Amintiri din copilarie" este si o evocare a satului traditional, un tablou fidel al unei lumi traind in spiritul obiceiurilor fixate printr-o existenta multimilenara. Principala grija a autorului este insa evocarea varstei de aur pentru ca, daca prin amanunte Nica este propria sa ipostaza, asa cum i-o pastreaza amintirea, tipologic vorbind, eroul sau este "copilul universal" (G. Calinescu): "asa eram eu la varsta cea fericita si asa cred ca au fost toti copiii de cand lumea asta si pamantul".

Izvoarele de inspiratie sunt autobiografice, iar evocarea se face din perspectiva indepartata a maturitatii, fiind dominata de un impuls afectiv greu de stapanit: nostalgia. Constructia textuala nu urmeaza rigorile compozitiei clasice. In cele patru parti, scriitorul nu urmareste o ordine cronologica a desfasurarii faptelor, ci selectarea acelor momente ce constituie puncte de referinta in formarea eroului. Partea I se deschide cu evocarea scolii, ridicata prin stradania parintelui, unde s-a adunat o multime de baieti si fete, printre care si Nica. Dar copiii nu inteleg rostul invataturii, asa ca primesc in dar pe "Calul Balan" si "Sfantul Nicolai" pentru a-i indemna in acest sens. Nica va raspunde numai la staruintele mamei si ale bunicului David Creanga. Rupt de vatra satului, Nica pleaca impreuna cu bunicul sau la scoala din Brosteni.

Aici, eroul va avea parte de o serie de peripetii: caderea in Ozana, sederea in gazda la Irinuca, umplerea de raie capreasca, fuga cu pluta pe Bistrita. Bunicul sau David le-a spus parintilor lui Nica , Smaranduca si Stefan ca ar fi bine ca baiatul lor sa stie putina carte. De aceea amandoi au plecat spre Pipirig pe un ger napraznic. Mai sus de Vanatori cum au trecut peste apa Neamtului lui Nica i-au alunecat ciubotele si a cazut in Ozana. Bunicul l-a scos repede din apa murat pana la piele si "inghetat", i-a scos ciubotele din picioare , l-a invelit intr-o sarica de Cashina si l-a bagat intr-o desaga de cal.

Ajunsi la casa bunicului in Pipirig, dupa cateva zile avand opinci si obiele de suman noi, impreuna cu fratele sau Dumitru si cu parintele Alexievici de la Dorna au plecat la Farcasa si de aici la Brosteni unde au fost asezati la o gazda pe nume Irunuca, care avea o cocioaba pe malul stang al Bistritei. Aceasta femeie avea barbat si " o fata balcaza si lalaie". Dupa ce a plecat bunicul lor acestia s-au dus la scoala. Avand plete , profesorul l-a pus pe unul din scolari sa-I tunda chilug. Dupa o perioada intr-o dimineata sau trezit "plini ciucuri de raie capreasca"de la caprele Irinucai. La scoala nu i-au mai primit, merinde nu mai aveau iar pe bunicul lor nu avea cine sa-l anunte. Dar intr-o zi aprope de Buna-Vestire, vremea s-a incalzit, omatul s-a topit, paraiele au inceput sa curga , iar Bistrita sa umflat di mal in mal, cat pe ca sa ia casa Irinucai.

Cand Irinuca era dusa in sat Nica si fratele sau s-au urcat pe munte, la deal de casa Irinucai s-au aruncat in paraul alb ca laptele, au urnit o bucata de stanca care pornind la vale a trecut prin gardul si tinda Irinucai pe care le-au daramat. De frica au fugit cu plutele pana la Borca, iar de aici impreuna cu doi plaiesi au plecat spre cas bunicilor la Pipirig. Inceputul partii a II-a sta sub semnul lirismului nostalgic, evocarea indreptandu-se asupra casei parintesti, a locului unde s-a nascut ,satul Humulesti, a fratilor si surorilor lui. De asemenea autorul evoca chipul mamei pe care si-o aminteste cu mare placere odata cu amintirile copilariei.

Autorul isi mainteste ca desi crescuse , in loc sa devina intelept el tot mai facea nazdravenii. Desi parintii se gandeau la neajunsurile vietii,Nica impreuna cu fratiii si surorile lui erau cei mai fericiti si se prindeau mereu in diverse shotzii cum ar fi:
-cand mama lor dormea ie incepeau sa cante , cand tatal lor venea de la padure plin de promoroaca(zapada) il speriau, scoteau matele de prin ocnitze si le zmotoceau pana ii zgariau si ieseau din casa.

Tatal lor era mai ingaduitor la nazdraveniile lor, spre deosebire de mama lor care statea toata ziua cu ei acasa , de-i scoteau fire albe. Prima intalplare pe care o povesteste este legata de uratul de anul nou. De sfantul Vasile , impreuna cu lati copii s-au dus cu plugul. Desi mama s-a nu l-a lasat sa plece el tot a fugit de acasa , farand "beshica de porc". Au plecat la urat la popa Oshlobanu care care de cum i-a vazut a inceput a le trage cateva "nasteri indesate", apucand sa fuga dar fara sa-I ureze popii. Au mares mai departe in ograda lui Vasile Anitzei, dar si aici femeia acestuia i-a gonit deoarece tocmai scotea colacii din cuptor. Daca au vazut ca nu ii primeste nimeni s-au hotarat sa plece pe la casele lor.
PRIMAVARA COMPUNERE
A venit primavara cea mult asteptata. O data cu sosirea ei au venit si pasarele care ne incanta cu glasul lor magnific. Cerul este senin, iar soarele straluceste foarte puternic. Ramurile copacilor sunt plinede flori parfumate si muguri.
Au inflorit primele flori ale primaverii, ghiocei albi, plapanzi si frumosi. Razele aurii ale soarelui mangaiau cu placere aripile fluturilor si ale albinelor. Albinele zburau prin natura, iar fluturii cu aripile lor multicolore se asezau pe fiecare floare.
Raurile din paduri curgeau la vale din nou cu apa lor cristalina si astepta animalele insetate.
Odata cu sosirea primaverii sunt si foarte multe sarbatori. Una dintre ele ar fi 8 Martie ziua tuturor femeilor. Alta si cea mai importanta ar fi Pastele cu toate traditiile si obiceiurile sale. In ziua de Paste oamenii se imbraca frumos si merg la biserica.
Anotimpul meu preferat este primavara, pentru ca aceasta trezeste natura la viata pintr-o minune.
VARA
Este vara . Mingea de aur de pe bolta azurie este pe cerul senin.Vara albinele alearga din floare in floare cautand polen . Roua rece sta pe iarba verde, pasarile care parca vorbesc zboara in stoluri acoperiind vazduhul ca o patura imensa neagra , parfumul florilor te invaluie intr-o mireasma imbietoare .
Padurea te atrage prin culoarea ei precum a unui smarald, iar freamatul frunzelor te indeamna sa intri in padure, greieri care canta neobositi parca la vioara iti da o senzatie de liniste .
Vara taranii culeg recoltele bogate de pe camp, de dimineata pana seara . Altii doar acum planteaza roade ca sa le culeaga la toamna .
Animaleleincep inca de pe acum sa-si adune provizii pentru iarna cea rece care tine patru luni din noiembrie pana in februarie.
In anotimpul vara oamenii merg in concediu sa se relaxezela mare.Dimineata se plimba pe malul marii in timp ce rasare soarele iar dupa aceea stau la plaja sau se duc in apa sa inoate.
Tot in acest anotimp copiii se joaca pe afara jocuri precum : baba oarba,sar elastic se joaca fotbal si volei .
Mie imi place anotimpul vara pentru ca este cald si este o atmosfera care parca nu te-ar mai lasa sa intri in casa ci doar sa stai doar afara ca o frunza in bataia vantului.
UN VIS DE IARNA
Flori de gheaţă s-au aşternut la fereastra mea. Închid ochii şi în faţa mea apare un lung camp acoperit cu mărgăritare sclipitoare. Glasul vântului de iarnă parcă îmi şopteşte povestea lui. Şi deodată, Zâna Iernii m-a luat în zbor pe aripile ei străvezii. Era la fel ca în poveştile şi basmele pe care mama mea mi le citea în fiecare seară.Ea îmi prezentă întreg ţinutul pe care a pus stăpânire, după care pocnit din degete şi un roi de fluturii albi m-au înconjurat.Fulgii începuseră să zboare, iar spre surprinderea mea, aveam aripi, pluteam şi dansam împreună cu ei, dansul fulgilor de nea. Zâna îşi aduse caleaşca fermecată şi zbură împreună cu noii mei prietenii.
Era atât de frumos! Străbăteam cerul cu propriile mele aripi!După lungi zboruri, în final am ajuns într-un loc minunat. Era palatul zânei. O clădire de gheaţă ca oglinda împodobită de un păianjen iscusit şi pânze albe de un alb strălucitor îţi umpleau ochii. Am păşit în palatul de cristal împreună cu fulgii, vântul şi zâna. În mijlocul palatului era un loc magic. Fulgii construiau oameni de zăpadă, iar vântul mă ducea în împărăţia lui, împărăţia poveştilor nemuritoare.
Era ceva de neînchipuit! Deodată, o ploaie de steluţe începu a curge din tavanul de gheaţă.Acei fulgi erau visele mele devenite realitate,acum!Parcă era o poveste de demult şi îmi doream atât de mult să fie real!
Ioan Slavici spunea :"Nu e nimic mai trist ca o copilărie tristă închideţi ochii şi visaţi alături de mine! “Nu lăsa visele să piară, pentru că dacă visele mor viaţa nu este decât o pasăre cu aripi rupte care nu mai poate să zboare.

TOAMNA AURIE
Razele soarelui sunt din ce in ce mai palide.
Marea de verdeata se ingalbeneste .Florile se apleaca sarutand pamantul.Frunze multicolore se leagana in vant ca niste barcute pe apa.Padurea pare poleita cu aur.Peste coroanele de flacari ale copacilor,pasarile calatoare plutesc spre apa albastra a cerului.Se apleaca spre arbori cu falfairi de aripi ca un ramas bun,apoi se sterg in departare ,ducand pa aripile lor cantecul anotimpurilor.
pe ogoare ,in livezi,in gradinile de zarzavat,munca e in toi.Oamenii strang recoltele.Porumbul auriu abia asteapta sa intre in hambare.Fructele parfumate,legumele multicolore incalzesc privirea tuturor.Mustul viilor ,de pe culmile incarcate de rod ale dealurilor,nu mai contenesc sa curga.
Vietatile padurii se grabesc sa-si adune ,cu fara asemanare harnicie provizii pentru iarna. Lupul si-a schimbat parul,dar naravul,ba! Vulpea tot mai viseaza sa cumpere gaini… O flacara roscata aduna ghinda,saltand jucausa pe crengile ce se leagana in bataia vantului. Iepuraul ,cu urechile ciulite,cu blana de culoarea ierburilor ce parca si-au muiat varfurile in auriul granelor de vara,isi asculta ritmul inimii,mirat ca nimeni nu mai are timp sa aletge dupa el.
Copiii sunt veseli.Toamna le-a adus in dar prima zi a anului scolar. Lascoala e recreatie. Larma peste tot.Sunetul cristalin al clopotelului se grabeste si el sa aminteasca tuturor ca anotimpul harniciei si al roadelor bogate a sosit dominand strazile cuu mantia-i stralucitoare.
Prâslea cel voinic şi merele de aur

- rezumat -

Basmul este una dintre cele mai citite şi mai fascinante specii literare, aparţinând literaturii populare. În basm se creează o lume fantastică, populată cu personaje fantastice, înzestrate cu puterii supranaturale. Originea basmelor se pierde în negura vremii, el fiind o specie foarte îndrăgită, indiferent de vârsta cititorului.

Era odată un împărat puternic care avea trei fii, şi o grădină dintre cele mai frumoase. În grădină avea un măr care făcea mere de aur, dar din care el n-a reuşit să guste niciodată. Au încercat mulţi oameni viteji să prindă hoţul, dar nici unul n-au reuşit. Au încercat chiar şi fii mai mari ai împăratului să prindă acest hoţ, dar nici ei n-au reuşit. Într-un an, când erau să se coacă, a încercat şi fiul mai mic, Prâslea, să prindă acest hoţ.

Noaptea, Prâslea s-a dus la pândă, când într-un târziu a auzit un zgomot ciudat. A tras trei săgeţi, şi cu una a nimerit zmeul. A luat câteva mere, le-a dus împăratului, apoi el cu fraţii lui au plecat în căutarea hoţului. S-au luat după dâra de sânge, lăsată în urma hoţului rănit, şi au ajuns pe tărâmul zmeilor, unde a văzut trei castele. S-a luptat cu zmeul din castelul de argint, apoi cu cel din castelul de aramă şi i-a învins pe amândoi. Când a ajuns la zmeul din castelul de aur a văzut trei fete de împărat, una mai frumoasă ca cealaltă. Când a venit zmeul acasă, l-a provocat la luptă pe Prâslea, dar acesta l-a învins şi pe zmeul din castelul de aur.

Le-a dus pe fetele de împărat acolo unde erau fraţii lui, le-a urcat sus, dar mărul de împărat al fetei cea mică l-a ţinut la el. Când să fie urcat şi el, Prâslea a legat un bolovan de sfoară şi a pus căciula lui pe el. Cum fraţii lui nu vroiau ca Prâslea să ajungă sus, pe tărâmul oamenilor, au lăsat bolovanul să cadă, crezând că este Prâslea, motivând că l-au scăpat.

Amândoi fraţii s-au cununat au fetele cele mai mari de împărat, dar fata cea mică nu a vrut să se cunune cu nimeni, decât cu prâslea, dacă se va mai întoarce de-acolo.

Pe tărâmul zmeilor, Prâslea a scăpat de la moarte nişte pui de zgripsuroaică, iar mama acestora, drept răsplată, l-a ajutat să ajungă pe tărâmul oamenilor.

Când Prâslea a aflat că fata cea mică este necăsătorită, şi se va căsători doar cu acela care îi a aduce o furcă cu caierul şi u fusul cu totul de aur. După ce a îndeplinit această condiţie, fata a cerut o cloşcă cu puii cu totul şi cu totul de aur. A îndeplinit şi a doua dorinţă, şi a cerut mărul de aur, pe care Prâslea îl avea la el. Când l-a dus şi pe acesta, fata l-a recunoscut, şi s-a căsătorit cu el.

Prâslea a povestit tot ce s-a întâmplat tatălui său, dar a spus că îi iartă, chiar dacă au încercat să-l omoare, şi a spus că pedeapsa va vene de la Dumnezeu, ne de la el. Atunci cei trei fraţii au ieşit pe scările palatului, au tras cu arcurile în sus şi celor doi fraţii le-a căzut săgeata în cap, iar lui Prâslea I-a căzut la picioare.

Şi încălecai pe-o şa şi vă spusei povestea aşa!!!
...
Toate panzele sus - rezumat


Pe la jumatatea lunii martie in 1881, corabia greceasca Penelopa cobora la vale pe bratul din mijloc al Dunarii, incarcata cu cereale, indreptandu-se catre Pireu. Capitanul ei se numea kir Iani Ghinis era un ’’negustor iscusit si marinar batran, botezat de toate furtunile din arhipelagul grecesc’’. In drumul ei de la Braila spre Pireu, Penelopa a facut o escala la Galati. Trenul de la Bucuresti sosi in acelasi timp cu corabia greceasca, si din vagonul de clasa intai a coborat un domn imbracat in haine straine, Anton Lupan, personajul principal al acestui roman. Suindu-se intr-o birja, acesta merse in port. Mergand prin oras, a intrat la biroul domnului Iacomachi unde l-a intrebat de prietenul sau vechi Pierre Vaillant. Raspunsus fu negativ si eroul nostru iesi descumpanit din birou. Inaintand spre birja, Anton Lupan s-a oprit in fata unei tejghele unde se tragea cu pusca. Un ins zdrentaros s-a apropiat de taraba si ’’si-a incercat si el norocul’’, castigand toata averea proprietarului.

Vazand indemanarea insului de a manui pusca, Anton Lupan l-a luat cu el. Intai i-a aflat numele, ca are un frate, apoi i-a facut o propunere de a-l insoti intr-o expeditie pana la capatul pamantului, iar raspunsul fu clar pozitiv. Mergand prin port, intalnesc corabia greceasca. Apoi s-au inteles cu capitanul sa-i ia si pe ei pana la Stambul, pentru sapte icosari. Anton Lupan a intrat in cabina echipajului, care manca, salutandu-i marinareste. Atunci il recunoscu imediat pe carmaciul corabiei, Gherasim, prieten vechi de-al lui. S-au asezat si romanii la masa, au mancat. A doua zi Penelopa a pornit, si intr-o ora a fost la Sulina. Kir Iani a coborat pe chei si s-a intalnit cu alti capitani. Vantul a inceput sa scada si nu mai puteau pleca in ziua aceea catre Pireu. Anton Lupan a vazut un far catre gura de varsare a Dunarii si s-a indreptat intr-acolo, iar Ieremia a plecat la varul sau, Haralamb. O batrana statea pe malul marii, de la care acesta afla ca paznicul farului se numea Ifrim.

Plimbandu-se pe plaja, a vazut multe epave, dar una ii starnea mari emotii. Stand si reflectand asupra epavei, isi dadu seama ca aceata era corabia lui cu care naufragiase Piere Vaillant. Atunci un batran s-a apropiat de el, chiar mos Ifrim, de la care a aflat ca aceasta corabie a fost pradata de un oarecare pirat, Spanu. S-a facut seara si batranul a plecat sa aprinda farul. Anton Lupan a facut si el cale intoarsa pana la Penelopa, unde i-a spus lui Ieremia ca vor ramane la Sulina, si unde l-a convins pe Gherasim, carmaciul, sa-l urmeze. Fiecare avea taina lui, Ieremia, Gherasim, Ismail, dar cea a lui Anton Lupan era cea mai misterioasa. Acesta era singur cu tatal lui; mama lui murise nascand un al doilea copil ca nu a trait mai mult de o zi. Pe la saptesprezece ani, a luat vaporul Arhiducele Abrecht catre Franta, pentru a merge la studii. Ajuns la destinatie, s-a inscris la liceul si apoi la Politehnica din Paris, unde a studia zece ani si unde si-a facut un prieten bun, Pierre Vaillant. Dupa terminarea scolii, in vacanta, au mers la Saint-Malo, orasul natal a lui Pierre, unde a cunoscut o alta lume, marea, barcile, corabiile, oescarii si a inceput sa iubeasca aceata viata. Acolo s-a specializat in fabricarea de corabii de lemn. Bunicul lui Pierre, mos Leon, locuia intr-un sloop vechi tras pe mal.

Acolo cei doi prieteni au gasit niste scrisori si o carte care aveau sa le schimbe viata. Scrisorile erau de la vestitul om de stiinta, Charles Darwin, dar nu intelegeau ce legatura avea mos Leon cu acel om de stiinta, pana ce au citit carte pubicata tot de Charles Darwin. De acolo au aflat ca cei doi au incercat sa exploateze un tinut neatins de picior omenesc, in Tara de Foc, adica in sudul Americii de sud, dar nu au reusit. De acolo au mai aflat ca tatal lui Pierre a murit tot in incercarea de a exploata tinutul. Acest lucru i-a determinat pe cei doi prieteni sa se incapatinaze sa mearga intr-acolo. Au inceput pregatirile terminand scoala, luindu-si diploma de ingineri constructori de vapoare si prin a merge la Stambul. Acolo au lucrat la constructia de cai ferate si din banii obtinuti in cativa ani, au cumparat o goeleta de la un marinar batran, Marta, pe care au numit-o apoi L’esperance. Pierre Vaillant a plecat cu ea catre Sulina carand marfa iar Anton Lupan a ramas la Stambul muncind cat si pentru prietenul sau, deci luind salariu dublu. A trecut ceva timp si L’esperance nu se mai intorcea, dupa care constructorul a aflat ca in timp ce goeleta naviga catre Sulina, a fost furtuna si corabia s-a inecat. Apoi Anton Lupan a luat un barcaz pana la Pireu si apoi un vapor olandez pana in Indii. Intorcandu-se acasa, la Bucuresti, a aflat ca tatal sau nu mai era. Dupa ce a vandut casa si bunurile care mai erau in ea a plecat in cautarea unei corabii la gura de varsare a Dunarii.
Anton Lupan s-a intors la Penelopa, a debarcat, imreuna cu Ieremia si cu Gherasim, iar intr-un tarziu l-a convins si pe Ismail sa li se alature. Dimineata s-au dus pe plaja si au inceput sa dezgroape goeleta naufragiata si s-o repare. Intre timp Ieremia l-a adus si pe varul Haralamb. Anton Lupan a trimis puscasul la Galati dupa materiale. Cand acesta a venit, corabia era deja dezgropata si pusa pe schele. Impreuna cu materialele, Ieremia a adus si un copil, Mihu, impreuna cu cainele sau, Negrila, pe care l-a gasit cu vaporul cu care a venit de la Galati. Restul oamenilor l-au primit cu placere. Ieremia, fara voia capitanului, a ordonat unui plutas sa-i aduca un trunchi de copac la Sulina. In timp ce reparau corabia, au vazut o pluta cu panze coborand la vale pe Dunare, lucru ne mai intalnit pana atunci. Ajuns aproape de gura de varsare, plutasul a fost atras de curenti dar, prin niste manevre demne de aplauze, a adus pluta la mal, impreuna cu viitorul catarg. Dupa ce a fost putin certat de oameni, Anton Lupan s-a apropiat de el, a aflat ca il cheama Cristea Busuioc si, atras de dibacia sa in navigatie, i-a oferit un post in viitorul echipaj care va infrunta marile si oceanele. Raspunsul a fost fara dubii pozitiv, iar echipahul goeletei L’esperance era din ce in ce mai imbelsugat. Gandindu-se mult, Anton Lupan s-a gandit sa-i schimbe numele in Speranta, crezand ca este mai potrivit.
Dupa ce a fost complet reparata, corabia a fost data la apa, i-au fost puse catargele si a fost dusa in port. Intai au facut un drum scurt de incercare pe mare, apoi s-au intors la Sulina pentru a face primul drum adevarat. In port au intalnit un exportator, Leonida Velisaratos, si cu care capitanul s-a inteles sa-i transporte cherestea la Pireu. Gherasim, un bun negustor, crezand ca l-a pacalit pe kir Leonida cerand foarte multi beni pentru transport, a fost foarte nervos dupa ce a aflat chiar de la Velisaratos ca pretul cherestelei la Pireu era de cinci ori mai mare decat cel pe care la cerut el. Ziua urmatoare, Speranta a parasit Dunarea si, pornind spre Pireu, naviga cu toate panzele sus.
PUIUL DE ION ALEXANDRU BRATESCU- VOINESTI
Intr-o primavara, o prepelita aproape moarta de oboseala — ca venea de departe, tocmai din Africa — s-a lasat din zbor intr-un lan verde de grau, la marginea unui lastar. Dupa ce s-a odihnit vreo cateva
zile, a inceput sa adune betigase, foi uscate, paie si fire de fan si si-a facut un cuib pe un mosoroi de pamant, mai sus, ca sa nu i-l inece ploile; pe urma, sapte zile de-a randul a ouat cate un ou, in tot sapte
oua mici ca niste cofeturi si a inceput sa le cloceasca. Ai vazut cum sta gaina pe oua? Asa sta si ea, doar ca ea in loc sa stea in cotet, sta afara in grau; si ploua, ploua de varsa si ea nu se misca, ca nu cumva sa patrunza o picatura de ploaie la oua. Dupa trei saptamani i-au iesit niste pui draguti, nu goi ca puii de vrabie, imbracati cu puf galben ca puii de gaina, dar mici, parca erau sapte gogosi de matase, si au inceput sa umble prin grau dupa mancare. Prepelita prindea cate o furnica, ori cate o lacusta, le-o firimitea in bucatele mici, si ei, pic! pic! pic! cu cioculetele lor, o mancau numaidecat. Si erau frumosi, cuminti si ascultatori; se plimbau primprejurul mamei lor si cand ii striga: “Pitpalac!” repede veneau langa ea. Odata, prin iunie, cand au venit taranii sa secere graul, al mai mare dintre pui n-a alergat repede la chemarea ma-sii, si cum nu stia sa zboare, hat! l-a prins un flacau sub caciula. Ce frica a patit cand s-a simtit strans in palma flacaului, numa, el a stiut; ii batea inima ca ceasornicul meu din buzunar; dar a avut noroc de un taran batran, care s-a rugat pentru el:
— Lasa-l jos, ma Marine, ca e pacat de el, moare. Nu-l vezi ca de- abia e cat luleaua?!
Cand s-a vazut scapat, fuga speriat la prepelita sa-i spuie ce-a patit. Ea l-a luat, l-a mangaiat si i-a spus:
— Vezi ce va sa zica sa nu ma asculti? Cand te-i face mare, o sa faci cum ai vrea tu, dar acum, ca esti mic, sa nu iesi niciodata din vorba mea, ca poti sa patesti si mai rau. Si asa traiau acolo linistiti si fericiti. Din seceratul graului si din ridicarea snopilor se scuturasera pe miriste o groaza de boabe cu care se hraneau si, macar ca nu era vreo apa prin apropiere, nu sufereau de sete, ca beau dimineata picaturi de roua de pe firele de iarba. Ziua, cand era caldura mare, stau la umbra in lastar; dupa-amiaza, cand se
potolea vipia, ieseau cu totii pe miriste; iar in noptile racoroase se adunau gramada, ca sub un cort, sub aripile ocrotitoare ale prepelitei.
Incet-incet puful de pe ei s-a schimbat in fulgi si in pene, si cu ajutorul mamei lor au inceput sa zboare. Lectiile de zbor se faceau dimineata spre rasaritul soarelui, cand se ingana ziua cu noaptea, si seara in
amurg, caci ziua era primejdios din pricina heretilor, care dadeau tarcoale pe deasupra miristii.
Mama lor ii aseza la rand si ii intreba: “Gata?” “Da”, raspundeau ei. “Una, doua, trei!” Si cand zicea “trei”, frrr! zburau cu totii de la marginea lastarului tocmai colo langa cantonul de pe sosea si tot asa
indarat. Si mama lor le spunea ca-i invata sa zboare pentru o calatorie lunga, pe care trebuiau s-o faca in curand, cand o trece vara. “Si o sa zburam pe sus de tot, zile si nopti, si o sa vedem dedesubtul nostru orase mari si rauri, si marea.”
Intr-o dupa-amiaza pe la sfarsitul lui august, pe cand puii se jucau frumos in miriste imprejurul prepelitei, aud o caruta venind si oprindu- se in drumeagul de pe marginea lastarului. Au ridicat toti in sus capetele cu ochisorii ca niste margele negre si ascultau. “Nero! inapoi!” s-a auzit un glas strigand. Puii n-au priceput; dar mama lor, care intelesese ca e un vanator, a ramas incremenita.
Scaparea lor era lastarul, dar tocmai dintr-acolo venea vanatorul. Dupa o clipa de socoteala, le-a poruncit sa se pituleasca jos, lipiti cu paman- tul, si cu nici un pret sa nu se miste.
— Eu o sa zbor; voi sa ramaneti nemiscati; care zboara, e pierdut. Ati inteles?
Puii au clipit din ochi c-au inteles si au ramas asteptand in tacere. Se auzea fasaitul unui caine care alerga prin miriste si din cand in cand glasul omului:
— Unde fugi? inapoi, Nero!
Fasaitul se apropie — uite cainele: a ramas impietrit cu o laba in sus, cu ochii tinta inspre ei.
— Nu va miscati, le sopteste prepelita si se strecoara binisor mai departe. Cainele paseste incet dupa ea. Se apropie grabit si vanatorul. Uite-l: piciorul lui e acum asa de aproape de ei, incat vad cum i se urca o furnica pe carambul cizmei. Vai! cum le bate inima. Dupa cateva clipe prepelita zboara ras cu pamantul, la doi pasi de la botul cainelui, care o urmareste; vanatorul se departeaza strigand: “Inapoi! inapoi!” Nu poate trage, de frica sa nu-si impuste cainele; dar prepelita se preface asa de bine ca e ranita, incat cainele vrea cu orice pret s-o prinda; iar cand socoteste ea ca e in afara de bataia pustii, zboara repede spre lastar. In vremea asta puiul al mai mare, in loc sa stea nemiscat ca fratii lui, dupa cum le poruncise ma-sa, zboara; vanatorul ii aude paraitul zborului, se intoarce si trage. Era cam departe. O singura alica l-a ajuns la aripa. N-a picat, a putut zbura pana in lastar; dar acolo, de miscarea
aripii, osul — la inceput numai plesnit — s-a crapat de tot, si puiul a cazut cu o aripa moarta. Vanatorul, cunoscand desimea lastarului si vazand ca trasese intr-un pui, nu s-a luat dupa dansul, socotind ca nu
face truda de a-l cauta prin lastar. Ailalti pui nu s-au miscat din locul unde-i lasase prepelita. Ascultau
in tacere. Din cand in cand se auzeau pocnete de pusca si glasul vanatorului strigand “Apporte!” Mai tarziu caruta s-a indepartat inspre vanator pe drumeagul lastarului; incet-incet pocnetele si strigatele s-au pierdut, s-au stins, si in tacerea serii care se lasa nu se mai auzea decat cantecul greierilor; iar cand s-a innoptat si rasarea luna dinspre Cornatel, au auzit deslusit glasul mamei lor chemandu-i din capul miristii: “Pitpalac! pitpalac!” Repede au zburat inspre ea si au gasit-o. Ea i-a numarat: lipsea
unul.
— Unde e nenea?
— Nu stim, a zburat. Atunci prepelita disperata a inceput sa-l strige tare, mai tare, ascultand din toate partile. Din lastar i-a raspuns un glas stins: “Piu! piu!”... Cand l-a gasit, cand i-a vazut aripa rupta, a inteles ca era pierdut; dar si-a ascuns durerea, ca sa nu-l deznadajduiasca pe el... D-atunci au inceput zile triste pentru bietul pui; se uita cu ochii plansi cum fratii lui se invatau la zbor dimineata si seara; iar noaptea, cand ailalti adormeau sub aripa mamei, el o intreba cu spaima:
— Mama, nu e asa ca o sa ma fac bine? Nu e asa c-o sa merg si eu sa-mi arati cetati mari si rauri, si marea?
— Da, mama, raspundea prepelita, silindu-se sa nu planga.
Si a trecut vara. Au venit taranii cu plugurile de au arat miristea; prepelita s-a mutat cu puii intr-un lan de porumb de alaturi; dar peste catava vreme au venit oamenii de au cules porumbul, au taiat cocenii si au intors locul; atunci s-a mutat in niste parloage din marginea lastarului. In locul zilelor mari si frumoase au venit zile mici si posomorate, a inceput sa cada bruma si sa se rareasca frunza lastarului. Pe inserate se vedeau randunici intarziate zburand in rasul pamantului, ori palcuri de alte pasari calatoare, iar in tacerea noptilor friguroase se auzeau strigatele cocorilor, mergand toate in aceeasi parte, catre miazazi. In inima bietei prepelite era o lupta sfasietoare. Ar fi vrut sa se rupa in doua: jumatate sa plece cu copiii sanatosi, care sufereau de frigul toamnei inaintate, iar jumatate sa ramaie cu puiul schilod, care se agata de ea cu disperare. Suflarea dusmanoasa a crivatului, pornita fara veste intr-o zi, a hotarat-o. Decat sa-i moara toti puii, mai bine numai unul — si fara sa se uite inapoi, ca sa nu-i slabeasca hotararea, a zburat cu puii zdraveni, pe cand al ranit striga cu deznadejde:
— Nu ma lasati! Nu ma lasati!
A incercat sa se tarasca dupa ei, dar n-a putut, si a ramas in loc, urmarindu-i cu ochii pana au pierit in zarea dinspre miazazi. Peste trei zile, toata preajma era imbracata in haina alba si rece a iernii. Dupa o ninsoare cu viscol, urma un senin ca sticla, aducand cu dansul un ger aprig. La marginea lastarului, un pui de prepelita, cu aripa rupta, sta zgribulit de frig. Dupa durerile grozave de pana adineaori, urmeaza acum o piroteala placuta. Prin mintea lui fulgera crampeie de vedenii... miriste...un caramb de cizma pe care se urca o furnica... aripa calda a mamei. Se clatina intr-o parte si intr-alta, si pica mort, cu degetele ghearei impreunate ca pentru inchinaciune.